despre artă

Acum câteva zile vorbeam cu lumea şi cică ar fi în faţa muzeului de istorie* din Bucureşti o statuie a lui Traian. Ce statuie mă că nu e nicio statuie zic eu. Nu, că cică a apărut de câteva săptămâni o statuie a lui Traian în faţă la muzeu, uite aici poză. Ok, ieri am avut ocazia să trec prin faţa muzeului şi să văd statuia lui Traian, care arată într-adevăr fix ca-n poză.
Deci, şi scuzaţi exprimarea neliterară, este vorba de un Traian împăratul romanilor care ţine în braţe o lupoaică în stil Romulus şi Remus care are în loc de cap un lup dacic, ăla lung de pe sigla Bitdefender. Am trei comentarii subiective:
1. se pune prea mult accent pe puţa lui Traian. Prea detaliat lucrată.
2. Traian are o faţă dubioasă. Nu-mi place faţa lui Traian.
3. ce porcărie.
Să detaliez punctul 3. Faptul că poporul român se trage în mare măsură din daci şi romani nu înseamnă că e neapărat o idee bună să luăm două simboluri reprezentative pentru cele două popoare şi să le combinăm într-o statuie kitschoasă având ca element central împăratul poporului învingător. Este un demers trivial şi accesibil oricui a citit un manual de istorie de-a patra. Nu e niciun înţeles ascuns, niciun simbol care să trebuiască descifrat. E un Traian, pe care-l ştie toată lumea, o lupoaică pe care-o ştie toată lumea şi un lup pe care iarăşi îl ştie toată lumea. Punct. Eventualele subtilităţi ce ar putea fi încorporate de sculptor în opera sa devin irelevante prin simplul fapt că banalul combinaţiei celor trei elemente ultraevidente distrage atenţia, stârneşte sentimente de dispreţ şi îndeamnă privitorul să meargă mai departe spre Caru' cu Bere. Personal mi se pare mai lăudabil demersul de a picta cutii de supă. Cutiile de supă sunt într-adevăr ceva banal, dar nu ceva simbolic. Sunt lipsite de semnificaţie şi de profunzime. Aşadar privitorul îşi poate pune problema: "ce-o fi vrut nebunul ăsta să sugereze pictând cutii de supă? Ce tare!" Când vezi însă trei simboluri puternice, cunoscute, alăturate într-un mod banal, evident, stângaci, la ce te poţi gândi? "Ce porcărie!" şi nu-ţi mai arde să-ţi pui probleme subtile.
Să detaliez acum punctul 1. Când am fost în Italia, care ar fi cum ar veni urmaşa Romei antice "de la mama ei", am observat că majoritatea statuilor au puţa ruptă. Probabil că reprezentarea în piatră a penisurilor, având un raport diametru-lungime destul de mic, a fost prea fragilă pentru a supravieţui rigorilor timpului. Sau probabil a fost o lucrătură pudic-creştină. Sau naiba ştie, cert e că nu mai au puţe. Statuia lui Traian din faţa muzeului posedă însă un complex genital demn de invidiat, atât din punct de vedere al corectitudinii anatomice cât şi al detaliilor şi preciziei execuţiei. Nici măcar chipul temutului împărat nu a beneficiat de atât de multă atenţie precum bijuteriile sale. Ceea ce mă face să emit următoarele ipoteze:
1. habar n-am să apreciez arta. Probabil.
2. sunt obsedat şi observ cu precădere detaliile organelor genitale, în defavoarea celorlalte zone ale corpului. Fals şi sunt dispus s-o dovedesc prin analiză fractală.** Puţa e mai detaliată.
3. sculptorul, după ce a dat bucăţii de bronz forma brută, s-a apucat să lucreze la detalii, începând cu penisul şi testiculele, din simplul şi inocentul motiv că erau în mijloc. Beneficiarul i-a spus apoi să se grăbească naibii. Această ultimă ipoteză ar putea fi întărită de forma celor două cozi prezente în sculptură, cea a lupului fiind ciuntită şi cea a lupoaicei nesemănând a coadă de lupoaică (vorbesc de parc-aş fi expert în lupi).
Dincolo de asta, care era problema dacă-l îmbrăcau pe bietul Traian? A. M-am prins. Aici e subtilitatea care-mi scapă!
Nu, nu e nicio subtilitate. Am analizat timp de zece minute pozele între tastarea acestor două paragrafe şi îmi pare rău, chiar nu mă prind. E un împărat gol cu un câine hermafrodit în braţe. Atât. Îmi cer scuze, sincer. Nu ştiu să apreciez arta.

---
* Muzeul Naţional de Istorie este un muzeu de istorie, nu?
** Sau prin analiză Fourier sau prin altă metodă obiectivă de analizat imagini.

despre tramvaie

În dimineaţa asta un tramvai s-a defectat în pasajul Lujerului. Ăştia de la TV zic că un al doilea tramvai a oprit în spatele lui şi un al treilea tramvai le-a pocnit pe primele două afară de pe şine. 50 şi ceva de oameni au ajuns la spital.
O zic de ceva vreme şi trebuie să o zic şi acum, public: tramvaiele sunt un căcat.
Până acum mă plângeam de zgomot. Se simte cum tremură blocul când trece tramvaiul. Asta nu poate fi bine.
M-am plâns şi eu şi multă lume când au tăiat Bucureştiul în două cu porcăria aia de metrou uşor.
Acum adaug pe listă faptul că tramvaiele sunt capcane ale morţii.
Daţi-mi voie să enumăr doar o mică parte din problemele pe care le au tramvaiele:
1. sunt prea grele
2. provoacă microcutremure (vezi 1)
3. merg pe şine.
Spre deosebire de trenuri, unde dacă se defectează un tren, celelalte îl pot ocoli pe linia paralelă, dacă se defectează un tramvai celelalte trebuie să-l aştepte. De-asta metroul este un tren, ceea ce e just, şi cred că cei care merg mult cu metroul ştiu că metrourile pot ocoli fără prea mari probleme o porţiune de linie defectă, iar tramvaiul este doar o imitaţie de tren, un sub-tren, un non-tren, o porcărie, un căcat. Şi în niciun caz un metrou uşor.
Tot spre deosebire de trenuri, unde dacă se defectează un tren se află imediat în dispecerat şi există tot felul de automatizări, semafoare şi protecţii, dacă se defectează un tramvai intră altul în el şi-l face zob.
Trebuie de asemenea menţionat faptul că trenurile merg prea încet, însă tramvaiele -
4. merg prea repede.
Vatmanii (nu toţi) merg ca maniacii. La mine e limită de viteză pentru tramvaie de 10 la oră. Ca să nu se cutremure blocurile. Ghici câte zero tramvaie o respectă. Un om de-a fost într-unul din tramvaiele buşite azi se plângea că de obicei vatmanii intră în pasajul Lujerului ca nebunii. Dacă intri ca nebunul într-un pasaj neluminat şi curb normal că-l buşeşti pe ăla din faţă. Dar el are linie delimitată cu gard aşa că-şi bagă picioru'.
5. sunt capcane ale morţii.
Domnule Nicuşor Dan, că vi se face foarte multă reclamă văd, care visaţi să scoateţi maşinile afară din Bucureşti, şi sper să rămâneţi cu visatul: tramvaiele n-au airbag. Povestea omul cum s-a izbit lumea de porcăriile ălea de taxatoare. Dacă faci un accident uşor de maşină se activează airbag-ul şi nu păţeşti nimic. Dacă faci unul mai serios ies câţiva răniţi. Dacă faci un accident de tramvai pe de altă parte ies sute de răniţi. 0,5 sute în cazul ăsta. E drept că se întâmplă mai rar, dar tot injust e. Nu-s proiectate să fie sigure.
De asemenea domnule Nicuşor Dan, asigurându-vă că nu veţi avea votul meu, cu maşinile poţi ocoli un accident, ca şi cu autobuzul, troleibuzul, metroul sau trenul, cu tramvaiele nu. Maşinile rule, tramvaiele suck. Nu vă mai luaţi de maşini şi de şoferi.
Bun. Nu votaţi ND decât dacă promite să elimine toate tramvaiele.

Acum ca porcăria de mai sus să constituie o critică constructivă, ce alternative propun? Păi simplu: t r o l e i b u z e   cu aceleaşi privilegii de cod rutier ca tramvaiele. Eventual chiar mergând pe fostele linii de tramvai.
Troleibuzele, spre deosebire de tramvaie, au următoarele avantaje:
1. sunt uşoare
2. nu provoacă cutremure (vezi 1, plus au cauciucuri)
3. nu merg pe şine, au captatoare rabatabile şi pot merge pe distanţe scurte chiar fără să fie legate la fire, ceea ce înseamnă că pot ocoli accidentele şi nu se îngrămădesc ca idioţii unul în spatele altuia pe 3 kilometri.
4. nu merg prea repede, pentru că troleibuziştii, spre deosebire de vatmani, n-au aerul de superioritate dat de şine şi de masa enormă (vezi 1).
5. nu-s la fel de capcane ale morţii ca tramvaiele. Sunt şi ele, dar mai puţin :)

În plus, troleibuzele sunt la fel de electrice ca tramvaiele, dacă nu cumva "mai electrice", în sensul de mai eficiente. Troleibuzele sunt elegante. Troleibuzele rule.

Troleibuzele nu au niciun dezavantaj:
1. într-un troleu încap mai puţini oameni ca într-un tramvai. Ok, atunci punem mai multe.
2. n-au drept de prioritate ca tramvaiele. Ok, să le dăm.
3. au nevoie de două fire. Whatever, şi tramvaiele de 2 şine. Cupru-i ieftin, vieţile nu.

În încheiere, cine a avut ideea să ia un tren, să-l micşoreze şi să-l pervertească a fost un bou, poate mai bou că ăla de-a zis să se schimbe ora primăvara şi toamna. Iar cine a zis să pună două beţe şi-un motor electric într-un autobuz a fost un geniu.

despre valoare

Acum vreo juma' de an s-a difuzat pentru o scurtă perioadă o reclamă la o poşircă de categoria a III-a filmată într-o bodegă infectă de sat, care se încheia cu un vers de manea. Bineînţeles că nu mai ţin minte cum se numea produsul, dar am remarcat şi apreciat reclama pentru simplitate şi onestitate: frate, e un produs fără pretenţii care se adresează unei categorii sociale lipsite de pretenţii. În condiţiile astea prostul gust îl pot trece cu vederea. Imediat după reclama respectivă a intrat la un moment dat acea reclamă la cafea pe care cred că o cunoaşte toată lumea şi care s-a difuzat o perioadă mult mai lungă, aceea care începe cu rostirea cuvintelor "pauză cinci minute". Mi s-a părut genială alăturarea întâmplătoare a două reclame la fel de proaste, una cu buget redus, cinstită şi fără pretenţii, cealaltă cu buget mare, înflorită şi cu mega-pretenţii. Dincolo de faptul că respectiva cafea e cea mai proastă cafea "de firmă" pe care am băut-o, afirmaţie evident subiectivă, m-a iritat destul de rău falsitatea prestaţiei actorilor. În primul rând mi se pare trist-amuzant personajul care rosteşte acele trei cuvinte în deschidere cu o voce gravă, accent calculat şi o importanţă ce îmi e greu de descris în cuvinte. Nu înţeleg cum poate cineva să fie atât de narcisist încât să acorde atâta greutate rostirii unei afirmaţii atât de banale. Apoi, textul acela rostit de o doamnă remarcabilă şi cu mare renume, care laudă - nu, divinizează - acea cafea mediocră ar putea fi considerat exagerat şi ne-la-locul-lui chiar dacă era vorba de cea mai rară, fină şi scumpă cafea din lume. Spre deosebire de scenele din speluncă, această reclamă este realizată profesional, are tentă culturală, se adresează unei categorii sociale mai educate decât beţivii din comună, "lumii bune", dar este extrem de enervantă prin falsitate şi pretenţii.
Nu aş fi considerat demne de comentat cele două reclame dacă nu o vedeam acum pe doamna respectivă la un talk-show televizat. Nu vreau să se înţeleagă că aş avea vreo antipatie faţă de dumneaei, în mare mi-a făcut plăcere s-o urmăresc. Vreau însă să comentez această atitudine iritantă de superioritate pe care o constat la anumiţi intelectuali, printre care şi un alt participant la acea emisiune.
La un moment dat doamna iubitoare de cafea a afirmat că pentru a fi remarcat şi apreciat în România trebuie să te remarci întâi în străinătate. Aici aş avea un comentariu: da, de acord, pentru că, dincolo de presupusa pilăraie de la noi, cultura contemporană românească este în general slabă calitativ în comparaţie cu ce se produce în afară. Ca răspuns la afirmaţia respectivă moderatorul a invocat exemplul unui sportiv român, campion mondial la box, care reclama dezinteresul şi lipsa de apreciere din ţară. Într-adevăr, la un moment dat finala de campionat mondial în care boxat şi a învins nu s-a difuzat la noi. Aici un alt invitat s-a simţit nevoit să comenteze că, deşi el nu se pricepe la box, în comparaţie cu situaţia actorilor, situaţia sportivului este "în cu totul altă categorie, cu totul altă categorie". Da, faptul că boxul şi actoria sunt categorii diferite e cam singurul lucru corect pe care îl poţi spune în condiţiile în care recunoşti că nu te pricepi la box. Acum, când zici asta dat pe spate şi cu acea voce apăsată şi cu acel accent calculat caracteristice maximei "pauză 5 minute", mă faci să mă gândesc că ai putea fi un snob care crede că actorii sunt mai valoroşi decât sportivii, că_cultura este mai importantă pentru ţară decât titlurile la competiţii. Bun, o fi posibil să fie aşa, foarte bine că crezi asta, dar ăsta nu-i motiv să minimizăm importanţa celeilalte categorii. Din câte înţeleg eu, cele două situaţii, deşi ţin de categorii de activitate "cu totul diferite", sunt cam... identice. Dar bineînţeles că dacă toate categoriile socio-profesionale se tratează între ele cu dezinteres, superioritate sau chiar dispreţ şi acest comportament se transpune în cadrul unei categorii între membrii acesteia, atunci valoarea nu este recunoscută şi apreciată. Dincolo de asta, mă uit la reclamele noastre şi la reclamele străinilor. Sigur că şi acolo sunt reclame proaste, dar sunt şi multe reclame foarte deştepte. La noi asta cu cafeaua e printre cele mai bune. Probabil din cazuă că la noi valoarea e redusă şi pretenţiile mari.

despre telefoane

Cică Nokia închid fabrica din Cluj şi o să concedieze vreo 2000 de angajaţi. Am notat următoarele opinii exprimate în presa noastră:
1. Se pare că această fabrică are o contributie semnificativă la exporturile României. Cineva şi-a pus problema cum naiba de România, odată "grânarul Europei", exportă mai multe telefoane decât produse agricole. De acord.
2. Firmele private fac profit, nu protecţie socială. Dacă fabrica nu e profitabilă se închide. E criză, toată lumea o duce rău şi Nokia o duce rău în special. Recent au pus director pe unu' de are legături cu Microsoft şi a început să le promoveze sistemul de operare, care are o cotă de piaţă foarte mică. În ziua respectivă acţiunile Nokia au scăzut cu ceva gen 15%. Lumea nu mai merge pe telefoane, merge pe smart phones cu Android şi iOS.
3. E fascinant cum Nokia a trebuit să le plătească angajaţilor în total 200 de milioane de euro când au închis fabrica din Germania, de două ori şi ceva mai mult decât investiţia în fabrica de la noi.
4. Oamenii se plâng că n-o să-şi mai găsească de muncă "la vârsta asta". Bullshit. Acum 3 ani cum şi-au găsit? Iar Nokia e un nume destul de mare şi atârnă greu la CV.
5. O să vină alţi investitori. Să vină. Trebuie să devenim mai competitivi.
Părerea mea? E criză, e nasol, asta e.

concluzii

Gata, au trecut 3 luni, mâine mă întorc acasă. După găleţile de apă şi o-zonu' din vară, această ultimă săptămână mi s-a părut chiar liniştită. Cu excepţia serii de azi, când, parcă în cinstea plecării mele, s-a tras cu artificii de la ultimul balcon în iarbă. Îmi plac pirotehnicele. Şi eu mă jucam cu d-astea. Pute. Am închis geamul.
Stând zilele astea pe balcon şi contemplând boscheţii tunşi milimetric şi iarba stufoasă în lumina zorilor, a răsăritului, a asfinţitului şi apoi a lunii pline, mi-am dat seama că-mi va fi dor de Dresda. E un oraş frumos, curat, cu oameni de treabă, cu trafic lejer şi cu tot ce-ţi trebuie.
Dincolo de sentimentalisme, mai am de făcut o ultimă precizare: în Germania când e de râs se râde bine şi când e serios e serios. Spre exemplu, lumina în baie nu se aprinde de pe hol, ci din baie. Vai de mine, comutator în baie?! Curent?! Cum e posibil?! E uite aşa, pentru că aşa e corect şi serios. Ce să caute comutatorul pentru lumina din baie în afara băii? Mai mult decât atât, există priză în baie. Nu priză d-aia rahitică pentru răzătoarea de barbă sau ce-o fi, priză serioasă Schuko cu împământare. Dublă. Deci în Germania pot face o baie de 8 ore cu laptopul în braţe, prăjind simultan pâine, pentru că am două prize în baie. Altfel de ce aş avea două prize? Pe deasupra, pot şi să sting lumina fără să iasă aburul pe uşă. Asta da seriozitate! :D
Una peste alta, în Germania e frumos, limba nu e deloc aşa de grea cum zic unii, aşa că veniţi în Germania, numai să nu staţi la cămin. Noapte bună!

despre fulutaşi

Incredibil, pe iarbă e o tipă cu aripioare roz de fluturaş în spate.
Şi ălea din pomi cică nu-s cireşe, altfel s-ar fi cules.
O da.

despre toamnă

E o seară calmă şi răcoroasă de august. Vântul adie lin, norii se plimbă agale, eu stau pe balcon şi admir apusul. Pentru o construcţie nemţească, balconul căminului e execrabil. N-o zic eu, o zice colegul masterand în Construcţii (Civil Engineering). Balcoanele sunt prinse pe o structură exterioară din oţel, există chiar un gol de 1-2cm între uşa de la bucătărie şi podeaua metalică. Podelele sunt ca nişte recipiente dreptunghiulare în care, pentru un motiv care-mi scapă, e turnat ciment. Când plouă normal că recipientul-podea se umple cu apă. În acest sens e prevăzută o gaură în colţ, care spre deosebire de balcoanele româneşti unde apa curge în exterior, dă fix în balconul de dedesubt. Normal, e o gaură! Cu 10cm de ţeavă verticală. Asta în sine nu ar fi o mare problemă, dar (şi aici din nou nu e comentariul meu, ci al colegului licenţiat în Construcţii) podeaua nu e dreaptă şi nu e înclinată cum trebuie, deci apa în loc să curgă bălteşte până la o înălţime de aproximativ 15mm. Ca bonus, dacă stai pe balcon în aceste condiţii (să zicem c-ai măturat apa afară prin gaură) şi vecinul de deasupra se hotărăşte să măture apa lui, vei face un duş nemţesc jegos. Având în vedere că în aceeaşi clădire prizele de Internet nu-s mufate după standard, nu ştiu de ce mă mai mir.
Ok, am ratat începutul poveştii. Hai s-o luăm de la capăt. E o seară calmă şi răcoroasă de august. Vântul adie lin, norii se plimbă agale, eu stau pe balcon şi admir apusul. Soarele se scurge într-o lucire portocalie. Pe pajişte crengile cireşilor atârnă sub povara fructelor, pentru că în Germania nimeni nu culege cireştele, vişinele, corcoduşele, merele sau caisele din pomi. În Germania nu există duzi. Toţi duzii din Bucureşti ar trebui tăiaţi, valorificaţi şi înlocuiţi cu alţi pomi care nu jegoşesc asfaltul într-o mâzgă alunecos-puturoasă. OK, iar am zbârcit-o! :D
Au început uşor-uşor să îngălbenească frunzele şi să cadă castanele. Primele semne ale toamnei. Nu pot să-mi dau seama dacă s-a scurtat ziua, pentru că soarele oricum apune în jur de 9 şi nu ştiu când răsare că dorm la ora aia. OK, nu merge, schimbăm subiectul.
Un mare avantaj al vieţii din România e că pe primărie o doare-n cariocă de frunzele galbene care cad din copaci. Mie personal mi se pare frumos covorul mocirlos de frunze de pe asfalt, iar în Germania mă scoală cu suflătoarea când le strâng. E o mega ultra high-powered suflătoare. În Bucureşti nu se întâmplă asta. Printre obiectele de uz edilitar care mă scoală zilnic se numără maşini de tuns iarba, drujbe, suflătoare, maşini de gunoi şi mai nou un flex. Ce chirpiciu' lor fac cu un flex într-un cămin studenţesc la 8 dimineaţa numai ei ştiu. Azi au început cu bormaşinile. Şi dimineaţa şi seara. Vedeţi, un mare avantaj al vieţii în România este acela căcând vecinul se apucă s-o dea la bormaşină nu te surprinde cu nimic şi îţi vezi în continuare de treabă. În Germania e absolut şocant :)
Acum câteva zile tot dădea târcoale un elicopter. A bârâit vreo 2-3 ore. Ce dracu făcea numai el ştie. Cert e că există un motiv foarte bun pentru care aeroporturile nu-s în centrul oraşelor. Nu, nu e vorba că ocupă pista loc, ci că-s clădiri înalte şi că avioanele fac gălăgie. Faptul că aeroportul e departe de centru e un inconvenient cât se poate de neglijabil atât în Dresda, unde costă metroul de suprafaţă 2 euro, cât şi în Bucureşti de când a început să se circule decent pe drumul ăla. E un inconvenient mai mult decât acceptabil pe care-l suferim ca să avem linişte în oraş. Pe elicopterişti însă îi doare-n manşă de chestia asta.
Concluzii: a sta într-o ţară "subdezvoltată" nu e neapărat un dezavantaj. Nu te mai surprinde nimic, nu te deranjează excesul de zel al salubrităţii şi sunt puţine elicoptere. Şi n-o să vină niciodată doi plozi de culoare pe la vreo zece ani să se agaţe de coşul tău în supermarchet, să te ajute să bagi sticlele în aparatul de colectare şi să te-ntrebe dacă le dai bani în nemţeşte (cred că asta întrebau că altceva ce dracu) şi să nu ştii să le zici marş. Da, sunt camere de supraveghere. Ha ha ha.
Gata, am zis. Cred că trebuie să duc gunoiul că începe să pută.